an Brown
CODUL LUI DA VINCI
Date
Le Prieuré de Sion ― societate secretă fondată în 1099 ― este o organizaţie reală. În 1975, în cadrul Bibliotecii
Naţionale din Paris au fost descoperite o serie de suluri de pergament, denumite apoi Les Dossiers Secrets, în care erau
menţionate numele unor membri ai acestei organizaţii, printre care Sir Isaac Newton, Sandro Botticelli, Victor Hugo şi
Leonardo da Vinci.
Opus Dei este o congregaţie catolică de o pietate ferventă, recunoscută de Vatican, care a stîrnit de curînd
controverse ca urmare a relatărilor despre utilizarea unor tehnici de coerciţie şi spălare a creierelor şi cu privire la o practică
periculoasă cunoscută sub numele de "mortificare corporala". În 2002, Opus Dei a finalizat construirea unui Sediu Central
Naţional în valoare de 47 milioane de dolari, pe Lexington Avenue, la numărul 243, în New York.
Toate operele de artă, obiectivele arhitecturale, documentele şi ritualurile secrete menţionate în această carte sînt
reale.
Prolog
Muzeul Luvru, Paris
22.46
Renumitul custode Jacques Saunière se împletici pe pardoseala Marii Galerii a muzeului. Se repezi la cel mai apropiat
tablou pe care-l zări, un Caravaggio. Se prinse de rama aurită şi apoi bătrînul de şaptezeci şi şase de ani trase de ea pînă ce
o desprinse de pe perete şi se prăbuşi cu pînza la piept.
După cum anticipase, un grilaj de fier bubui în apropiere şi blocă intrarea în galerie. Parchetul se zgudui. Undeva,
departe, o alarma începu să ţiuie.
Custodele rămase întins pe jos o clipă, încercînd să-şi recapete suflul şi să decidă ce are de făcut în continuare. "Sînt
încă în viaţă." Se trase într-o parte de sub pînză şi privi în jur, în căutarea unui loc în care să se ascundă.
O voce răsună, cutremurător de aproape:
― Nu mişca!
În patru labe, custodele încremeni. Uşor, cu mişcări lente, îşi întoarse capul.
La nici cinci metri distanţă, dincolo de poarta închisă, atacatorul ― care avea o constituţie robustă, îl privea printre
gratiile de fier. Era înalt şi lat, cu pielea albicioasă, de parcă ar fi fost a unei fantome, şi părul rar, alb şi el. Ochii lui aveau
irisul roz şi pupila roşie-vineţie. Albinosul scoase un pistol din buzunar şi, printre barele de fier, îl îndreptă spre custode.
― N-ar fi trebuit să fugi, spuse acesta cu un accent greu de identificat. Acum, spune-mi unde e!
― Ţi-am spus deja, bîigui bătrînul şi îngenunche umil pe podea. Habar n-am despre ce vorbeşti!
― Minţi!
Omul îl privea fără să i se clintească un muşchi măcar; singura licărire de viaţă părea a fi sclipirea din ochii lui roşii.
― Tu şi confraţii tăi aveţi ceva ce nu vă aparţine, adăugă.
Custodele simţi cum un val de adrenalină i se revarsă în vene.
"Cum e posibil să ştie asta?"
― Iar în noaptea asta va reveni în mîinile posesorilor lui de drept. Spune-mi unde e ascuns, şi te las în viaţă.
Albinosul îşi îndreptă arma spre ţeasta bătrînului:
― E un secret pentru care merită să mori?
Saunière abia mai putea respira.
Matahala îşi lăsă puţin capul pe umăr, privind în lungul ţevii, gata să tragă.
Custodele îşi ridică mîinile în semn de apărare:
― Aşteaptă... şopti el. Îţi voi spune tot ce vrei să ştii.
Apoi rosti lent, cu grijă, cuvintele pe care le repetase de atîtea ori înainte, minciuna pe care o pregătise de mult... şi pe
care se rugase să nu fie vreodată nevoit s-o spună.
Cînd isprăvi de vorbit, atacatorul său zîmbi încîntat.
― Da. Este exact ceea ce mi-au spus şi ceilalţi.
Saunière încremeni. Ceilalţi?
― I-am găsit şi pe ei, rînji Albinosul. Pe toţi trei. Tu mi-ai confirmat ce mi-au spus ei.
"Nu se poate!" Adevărata identitate a custodelui, ca şi identităţile celor trei seneşali, era aproape la fel de sfîntă ca şi
secretul pe care îl păstrau. Acum Saunière îşi dădu seama că, respectînd procedura strictă, seneşalii îi serviseră individului
aceeaşi minciuna înainte de a-şi găsi sfîrşitul. Aşa cerea protocolul.
Albinosul îşi aţinti din nou arma:
― După ce vei muri, eu voi fi singurul care ştie adevărul.
Adevărul". În aceeaşi fracţiune de secundă, Saunière îşi dădu seama cu oroare de realitate. "Dacă mor, adevărul va fi
pierdut pentru totdeauna." Instinctiv, sări într-o parte, încercînd să se adăpostească.
Arma bubui şi custodele simţi o arsura atunci cînd glonţul îi pătrunse în stomac. Căzu cu faţa în jos... chircindu-se de
durere. Cu mişcări încete, se rostogoli şi îşi privi atacatorul printre gratii.
Pistolul era îndreptat spre capul său.
Îşi închise ochii. În mintea lui, frica se împletea cu regretul.
Clicul sec al încărcătorului gol răsună de-a lungul galeriei.
Saunière deschise ochii.
Albinosul îşi cercetă arma, aproape amuzat. Îşi duse mîna la buzunar, după un alt încărcător, dar păru că se
răzgîndeşte şi privi calm spre abdomenul custodelui:
― Eu mi-am terminat treaba aici.
Bătrînul se uită în jos şi văzu gaura pe care o lăsase glonţul în pînza albă a cămăşii. Era înconjurată de un inel sîngeriu,
la cîţiva centimetri sub stern. Stomacul. Cu cruzime parcă, glonţul îi ratase inima. Ca veteran al războiului din Algeria,
custodele ştia ce moarte lentă şi cumplită îl aştepta. Timp de cincisprezece minute, acizii din stomac i se vor scurge în
cavitatea toracică, otrăvindu-l încetul cu încetul, din interior.
― Durerea e un lucru bun, monsieur, spuse Albinosul, după care dispăru.
Rămas singur acum, Jacques Saunière îşi îndreptă din nou privirea spre poarta de fier. Rămăsese captiv aici, înăuntru,
iar uşile nu aveau să se deschidă decît după cel puţin douăzeci de minute. Pînă atunci însă, el va fi mort. Cu toate acestea,
spaima care îi strîngea inima era cu mult mai rea şi mai puternică decît frica de moarte.
"Trebuie să transmit secretul."
Ridicîndu-se cu greu în capul oaselor, gîndul îi zbură spre cei trei confraţi ai săi, asasinaţi... la generaţiile dinaintea
lor... la misiunea care le fusese încredinţată.
"Un neîntrerupt lanţ al cunoaşterii."
Iar acum brusc, în ciuda tuturor precauţiilor... în ciuda tuturor masurilor de prevedere... Jacques Saunière rămăsese
unica verigă în viaţă, singurul păstrător al unuia dintre cele mai mari secrete care au existat vreodată.
Deşi tremura, izbuti să se ridice în picioare.
"Trebuie să găsesc o cale..."
Era închis în Marea Galerie şi în lumea întreagă exista doar o singură persoană căreia îi putea preda ştafeta. Saunière
privi în jur, la zidurile luxoasei sale închisori. Unele dintre cele mai cunoscute tablouri din lume păreau să-i surîdă, asemenea
unor vechi şi dragi prieteni.
Crispîndu-se de durere, îşi adună forţele şi se strădui să-şi limpezească mintea. Sarcina disperată de care trebuia să se
achite urma să-i solicite ― ştia bine acest lucru ― fiecare secundă care-i mai rămăsese din viaţă.
1
Robert Langdon se trezi cu greu.
În întunericul din cameră suna un telefon ― un sunet subţire, nefamiliar. Bîjbîi pe noptieră şi aprinse veioza. Îşi miji
ochii şi privi în jur: un luxos dormitor în stil renascentist cu mobilier Ludovic al XVI-lea, fresce şi un pat uriaş din mahon, cu
baldachin.
"Unde mama naibii sînt?!"
Pe halatul de baie, agăţat de unul dintre stîlpii patului, erau brodate trei cuvinte: "HOTEL RITZ, PARIS".
Încet, ceaţa începea să se risipească.
Ridica receptorul:
― Alo?
― Monsieur Langdon? spuse o voce de bărbat. Sper că nu v-am trezit!
Buimac, căută ceasul de pe noptieră. Era 12.32. Noaptea. Nu dormise decît o oră, dar se simţea de parcă trecuse deja
în lumea drepţilor.
― Vă sun de la Recepţie, monsieur. Îmi cer scuze că vă deranjez, dar aveţi un oaspete. Insistă că este vorba despre o
problemă urgentă.
Încă nu reuşise să-şi revină de-a binelea. "Un oaspete?" Privirea îi căzu pe un fluturaş mototolit care se afla la capătul
patului:
"UNIVERSITATEA AMERICANĂ DIN PARIS
are plăcerea de a vă oferi
O SEARĂ CU ROBERT LANGDON,
PROFESOR DE SIMBOLISTICĂ RELIGIOASĂ,
HARVARD UNIVERSITY".
Langdon mormăi ceva ininteligibil. Conferinţa din seara asta ― o prezentare însoţită de diapozitive despre simbolismul
care se ascunde în structura Catedralei din Chartres ― atinsese, probabil, cîteva puncte sensibile în rîndul publicului.
Probabil că vreun specialist cucernic îl urmărise şi voia să înceapă acum o dispută.
― Regret, spuse în receptor, dar sînt foarte obosit şi...
― Mais, monsieur, insistă recepţionerul, coborîndu-şi vocea pînă la nivelul unei şoapte presante: Oaspetele
dumneavoastră este o persoană foarte importantă!
Langdon nu se îndoia cîtuşi de puţin. Cărţile lui despre pictura şi simbolistica religioasă îi aduseseră o nedorită
celebritate în lumea artei, iar cu un an în urmă, implicarea sa într-un incident petrecut la Vatican şi puternic mediatizat îl
propulsase în lumina reflectoarelor. De atunci, şirul pretinşilor istorici şi al specialiştilor autodeclaraţi care-i băteau la uşă
părea a nu se mai sfîrşi.
― Dacă sînteţi amabil, spuse Langdon străduindu-se să păstreze un ton politicos, notaţi dumneavoastră numele şi
2
numărul de telefon al respectivului domn şi comunicaţi-i că voi încerca să-l contactez înainte de a părăsi Parisul, marţi! Vă
mulţumesc!
Şi închise, înainte ca recepţionerul să mai apuce să spună ceva.
Ridicîndu-se în capul oaselor, se încruntă la broşura informativă destinată clienţilor, pe a cărei copertă scria mare:
"DORMIŢI CA UN PRUNC ÎN ORAŞUL LUMINILOR. RELAXAŢI-VĂ LA RlTZ, ÎN PARIS". Îşi întoarse capul şi privi oglinda care
acoperea aproape în întregime peretele de vizavi. Chipul care îl privea de acolo părea a fi al unui necunoscut ― ridat şi
obosit.
"Chiar ai nevoie de o vacanţă, Robert!"
Anul care trecuse îşi lăsase puternic amprenta asupra lui şi imaginea din oglindă o arăta perfect. Ochii lui, de un
albastru viu de obicei, erau acum tulburi şi melancolici. Bărbia cu gropiţă la mijloc era acoperit de un început de barbă. În
jurul tîmplelor, firele cărunte se înmulţiseră, începînd să-i acopere părul des, aspru şi negru. Deşi colegele lui susţineau că
firele argintii nu făceau decît să-i sporească aerul intelectual, el, unul, se cam îndoia...
"Dacă m-ar vedea acum cei de la Boston Magazine...!"
Luna trecută, spre iritarea lui, publicaţia îl situase în rîndul celor mai interesante zece personalităţi ale oraşului ― o
onoare mai degrabă dubioasă, care-l transformase în ţinta ironiilor şi înţepăturilor din partea colegilor de la Harvard. În
seara aceasta, la aproape cinci mii de kilometri de casă, articolul respectiv fusese dezgropat şi readus în actualitate pentru ai
bîntui seminarul.
― Doamnelor şi domnilor, rostise moderatoarea în faţa publicului care umpluse pînă la refuz Le Pavilion Dauphine, din
cadrul Universităţii Americane din Paris. Oaspetele nostru din această seară nu mai are nevoie de nici o prezentare. Autor a
numeroase cărţi, printre care Simbolistica sectelor secrete, Arta Illuminati şi Limbajul pierdut al ideogramelor, a scris
totodată una dintre cele mai importante lucrări în domeniul iconologiei religioase ― şi nu exagerez deloc spunînd acest
lucru; mulţi dintre dumneavoastră studiaţi la orele de curs după manualele sale.
Studenţii din public încuviinţaseră entuziaşti.
― Mă gîndisem ca în această seară să-l prezint inspirîndu-mâ din impresionanta sa autobiografie. Însă, continuase
moderatoarea aruncîndu-i o privire jucăuşă, o persoană din public mi-a oferit o sursă de inspiraţie mult mai... interesantă,
dacă-i pot spune aşa.
Şi scosese la vedere un exemplar din Boston Magazine.
Langdon se crispase. "De unde mama naibii a făcut rost de chestia asta?"
Moderatoarea începuse să citească fragmente din articol, iar el nu ştiuse cum să se afunde mai adînc în fotoliul pe care
stătea. După treizeci de secunde, publicul rîdea, iar femeia nu dădea semne că ar vrea să se oprească.
― Iar refuzul domnului Langdon de a vorbi despre neobişnuitul rol pe care l-a jucat anul trecut, în Conclavul de la
Vatican, i-a adus noi puncte în clasamentul celor mai interesante personalităţi. Ce ziceţi, doriţi să aflaţi şi alte amănunte?
Publicul aplaudase.
"S-o oprească cineva!" se rugase el atunci cînd femeia începuse să citească din nou.
"― Deşi profesorul Langdon ar putea fi considerat o frumuseţe mai puţin izbitoare decît unii dintre laureaţii noştri mai
tineri, acest universitar de patruzeci şi... de ani are în mod cert o alură de intelectual rasat. Prestanţa îi este subliniată de o
voce baritonală, neobişnuit de joasă, pe care studentele sale o descriu ca fiind «ciocolată pentru urechi»."
Sala izbucnise în rîsete.
Langdon se silise să afişeze un zîmbet stînjenit. Ştia ce urmează ― o frază ridicolă despre "Harrison Ford în sacou
Harris" ― şi, fiindcă în această seară crezuse că poate îmbrăca iarăşi în siguranţă sacoul respectiv şi puloverul pe gît marca
Burberry, se hotărîse că trebuie să treacă la acţiune:
― Mulţumesc, Monique, îi spusese el şi, ridicîndu-se brusc, o invitase elegant să coboare de pe podium. Boston
Magazine are un gust prea pronunţat pentru ficţiune.
Apoi se întorsese spre public cu un oftat din adîncul pieptului:
― Iar dacă aflu care dintre dumneavoastră i-a oferit articolul acela, deportarea vă aşteaptă!
Oamenii izbucniseră din nou în rîs.
― Ei bine, prieteni, după cum ştiţi, în această seară vom vorbi despre puterea simbolurilor...
Ţîrîitul subţire al telefonului se auzi iarăşi în întuneric. Scrîşnind un "de necrezut" printre dinţi, Langdon ridică
receptorul:
― Da?
Aşa cum bănuise, era tot recepţionerul:
― Domnule Langdon, vă rog să mă scuzaţi. V-am sunat pentru a vă informa că oaspetele acela se îndreaptă chiar
acum spre camera dumneavoastră. Am crezut de cuviinţă că e bine vă anunţ.
Profesorul se trezise de-a binelea:
― Aţi trimis pe cineva spre camera mea?!
― Îmi cer scuze, monsieur, dar o persoană de acest rang... nu-mi pot asuma autoritatea de a-i interzice să vină.
― Dar cine este omul acesta?
Recepţionerul închisese însă.
Aproape în aceeaşi clipă, în uşă se auzi o bătaie nerăbdătoare.
Nu foarte în largul lui, Langdon coborî din pat; tălpile i se înfundară în mocheta groasă de pe podea. Îşi trase halatul
de baie pe umeri şi se apropie de uşă.
― Cine e?
― Domnule Langdon! Trebuie să vorbesc cu dumneavoastră!
Engleza individului avea un accent puternic, ca un lătrat dur şi autoritar.
― Sînt locotenentul Jérôme Collet. Direction Centrale Police Judiciaire.
"Poliţia Judiciară?!" Langdon rămase o clipă tăcut; ştia că DCPJ era corespondentul francez al FBI-ului din Statele
Unite.
3
...................
si multe alte 160 pagini!!cartea o gasiti si pe net de citit
